by Maddame on October 29th, 2009
Eşti responsabil pentru propriile decizii. Degeaba încerci să împingi vina pe mama, pe tata, pe mediu, pe stat, pe politicieni, pe evrei, pe homosexuali sau pe ţigani, la finalul zilei eşti singur – tu cu deciziile pe care le-ai luat şi care vor determina viaţa pe care o duci.
Şi nu, nici dacă îi laşi pe alţii să ia decizii pentru tine nu eşti scăpat de responsabilitate, pentru că la un moment dat ai hotărât să laşi controlul asupra ta unui terţ. Tot urmare a propriei decizii este. Vezi unde vreau să ajung, da?
Care-i faza cu corporaţiile? Corporaţiile au în spate nişte oameni tare deştepţi, care ştiu să profite de faptul că la un moment dat, în viaţă, tu te joci cu gândul de a lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Să-ţi insufle un set de valori etice. Să te facă să te simţi important într-un cerc restrâns de oameni fix ca tine. Desigur că nu contezi, dar ai senzaţia asta.
Cum ajungi acolo?
Interviul. Aici începe povestea. Încă înainte să vezi la faţă vreun angajat al corporaţiei, eşti dus într-o sală cu nişte alţi candidaţi, să dai o serie de teste. Dintre care unul este un test psihologic. Ai zice că un test psihologic nu este tocmai necesar când vrei să lucrezi într-o corporaţie, mai ales că întrebările nu sunt puse ca să vadă viitorul angajator dacă eşti cucu sau nu, sunt puse exact pentru a te încadra în anumite tipologii.
Deci alegi a, b sau c din întrebările testului psihologic. După care eşti chemat la alt interviu, în care se va discuta rezultatul. Întrebările sunt de genul
“Ai spus la un moment dat că îţi place uneori să nu faci nimic. Este pentru că îţi lipseşte iniţiativa?”
“A, nu, chiar dimpotrivă. Nu pot sta liniştit niciun pic, sunt o persoană foarte activă, dar sunt momente când vreau să meditez la viaţă etc etc etc”
Desigur că nu vei răspunde că timpul tău liber este sfânt şi dacă ai chef să zaci o zi, nu e treaba nimănui să evalueze asta drept lipsă de iniţiativă. Ai iniţiativa să zaci. Ar trebui să fie suficient.
Şi iată cum începe procesul de conformizare. Îţi dai seama destul de repede cum că dacă vrei să fii parte din corporaţie, trebuie să fii într-un anumit fel. Felul ăla sună tare bine: activ, pro-activ, optimist, creativ, cu putere de muncă, colegial, vesel, comunicativ, cu respect pentru autoritate, dar şi cu iniţiativă, spirit de echipă, bla-bla-bla. Corporaţia e un club exclusivist, mă-nţelegi, iar tu eşti mândru să faci parte din el.
Gata,te-ai angajat. Ai primul giob. După absolvire.
Spălarea pe creier. Faza a doua, şi cea mai importantă. În primele zile ţi se flutură pe sub nasul de proaspăt absolvent imagini cu scări pe care le ai de urcat de la nivelul de junior până ajungi tătucul tuturor celorlalţi. Vizual, frumos prezentat, serviciul tău se transformă dintr-o dată în carieră*, parcă vezi cum creşti şi înfloreşti în corporaţie şi în viaţă.
Eşti fericit şi mândru. Eşti înconjurat de oameni ca tine (nici nu-i de mirare, doar aţi trecut prin acelaşi test psihologic), sunteţi parte a unei mari familii cu principii solide, numai orizontul e limita. Căcaturi din astea.
Noi muncim, nu gândim. După care începe munca şi se petrec concomitent două chestii: unu - eşti strivit moraliceşte de superiorii tăi, care nu dau doi bani pe tine (pe bună dreptate, profesional în primul an eşti o nulitate, iar personal n-are nimeni timp să te evalueze), încolţind în tine ideea că “lasă că ajung eu în locul lor, să vezi atunci ce le fac la ăştia mici!”; doi - ţi se dă impresia unei false importanţe. Dacă vrei să pleci mai devreme într-o zi, nu zice nimeni nu, dar ţi se aminteşte că eşti parte din echipă, iar echipa este ca o familie care trebuie să treacă prin toate împreună. Spirit de echipă, ai uitat, coae? Dacă vrei să-ţi iei o zi liberă, oamenii sar în sus cum că “ce ne facem noi fără tine, eşti sigur că ţi-ai terminat toată treaba, vei avea toată ziua telefonul deschis? etc”. Ceea ce te face să ai impresia că fără tine totul se năruieşte.
Şi uite cum ajungi să ai impresia că eşti important, o rotiţă într-un mare mecanism care nu funcţionează fără tine. Ţi se bagă în fund traininguri şi cursuri, mergi în timbilding, ajungi ca prietenii cei mai buni să fie chiar colegii de serviciu. Pentru că oricum, cea mai mare parte din viaţă ţi-o petreci cu ei. E mai comod aşa.
Fiecare nou-venit vede la început chiar chestiile astea, şi le admiră respectuos – uau, cât de fain să fii prieten cu colegii de serviciu, ce chefuri, ce distracţie, ce viaţă frumoasă.
Nu, fraiere, când îţi petreci şi timpul liber cu aceiaşi oameni cu care munceşti, este pentru că ţi-ai pierdut restul prietenilor! Sau pentru că n-ai avut prieteni în primul rând!
Exact asta creează impresia unei false apartenenţe şi te leagă mental şi mai mult de corporaţie. Da, muncim mult, da, superiorii noştri se cacă în capul nostru, dar uite ce atmosferă faină e la birou!
Trezirea. La un moment dat, ajungi să pleci mai repede de la birou într-o zi. Pe la 5-6, aşa. Ajungi acasă şi-ţi dai seama brusc că n-ai ce face. Nu ştii cum să-ţi umpli timpul liber, ţi-ai pierdut exerciţiul în a trăi în afara corporaţiei. Deci intri pe messenger şi vorbeşti cu colegii de serviciu. Sau ieşiţi la o bere.
Desigur că nu te trezeşti. La un moment dat ori te saturi de muncă şi de înghiţit căcat de la superiorii tăi şi-ţi iei câmpii (în medie, după 2-3 ani), ori intri o lună în concediu medical şi realizezi că poate, doar poate, ar trebui s-o laşi mai uşor.
Demisia. Când îţi dai demisia, de obicei îţi auzi chestii la sentiment, cum că noi am investit în tine iar tu pleci acum, când suntem pe cale de-a ne recupera investiţia. Nerecunoscătorule!
Ceea ce nu ştii de fapt este că nimeni nu mizează pe tine că vei sta mai mult de 3 ani. Trei ani e tot ce au nevoie de la tine. În primii trei ani eşti plătit relativ prost (comparativ cu următorii ani, nu cu salariul mediu pe economie), munceşti să te afirmi, eşti destul de tânăr şi neexperimentat ca să poţi fi exploatat şi manipulat după regulile din manual şi n-ai pretenţii prea mari. De ce te-ar vrea mai mult decât atât, ca să vii cu idei şi cu gura mare?
10% rămân, 90% pleacă. Ăia 10% de obicei sunt atât de convinşi de propria importanţă şi de rolul lor în corporaţie, încât în general i-ai legat aproape pe viaţă.
Asta e tot. Atât de hulitul corporatism e apanajul oamenilor tineri şi neexperimentaţi, care încă se caută pe sine. Vor să creeze ceva în viaţă, să aibă sentimentul propriei valori şi să aparţină de un grup social. Nevoi simple, care duc însă la dependenţa majoră de un sistem impersonal axat pe profit. Asta e. Bişniţ iz bişniţ.
*CARIÉRĂ1, cariere, s.f. Exploatare minieră de unde se extrag diferite varietăți de substanțe minerale, materiale de construcții etc. . [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
Sursa: http://www.maddame.info/2009/10/corporatiile.html
